Aniversare
Nicolae Leahu
Poet, eseist, critic și istoric literar, conferențiar universitar, șef al Catedrei de literatura română și universală, director al Școlii Doctorale Filologie a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți
Despre Nicolae, LEAHU
Despre talentul de scriitor și exeget al lui Nicolae Leahu s-a scris, se scrie și, cu certitudine, se va mai scrie, pentru că chiar și cei care au avut un cuvînt de spus, deja se grăbesc să mai adauge vreun amănunt la afirmațiile de altădată. Vina, cum s-ar spune, e a lui Nicolae, Leahu, care arată că nu are astîmpăr, continuând să scrie și să publice ritmic ori pentru că nu poate îndepărta obsesia că a pune punct unei cărți „înseamnă a te întreba cît timp ți-a mai rămas pentru celelalte”* ori pentru că nu vrea se lase impresia că s-ar fi culcat pe laurii de care a avut parte – de la aprecierea că este „unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani” (Em. Galaicu-Păun), „un nume de referință nu doar în spațiul basarabean” (A. D. Rachieru), „aristocratul literelor autohtone” (Gh. Erizanu), „o autoritate exegetică” (Al. Cistelecan), „ctitorul Școlii Literare de la Bălți” (M. Cimpoi) pînă la varii oferte, îndemnuri și constatări: „Domnule Leahu: Te așteaptă, tot te așteaptă de lungă vreme lumea ca primar (citește aici și mai departe: președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova – Gh. Popa) peste literații talibani din urbea chișinăueană” (V. Vasilache), „Leahule, fă disciplină în literatură. Am încredere!” (N. Esinencu), „N. Leahu este prea bun pentru Chișinău, pentru ca cei de aici să-l accepte printre ei” (Gh. Erizanu).
Prin urmare, stimați confrați de condei ai dlui N. Leahu, pregătiți-vă pentru noi texte (critice, beletristice etc.) revelatorii și incitante, inclusiv pentru noi frămîntări de minte, pe care vi le va oferi darnic scriitorul și criticul literar bălțean. Ne limităm la această privire sintetizatoare a atuurilor omului de știință și de creație N. Leahu, găsind mai rezonabil (pentru noi, în orice caz) de a trece în revistă alte atuuri – de această dată – ale omului N. Leahu mai puțin cunoscute sau, dimpotrivă, chiar bine cunoscute, dar care fie că sînt trecute superficial cu vederea de unii, fie că sînt percepute și interpretate tendențios sau echivoc de alții. În subsidiar, am mai putea adăuga că, în condiția scriitorului și a omului N. Leahu, atuurile, efectiv, nici nu prea pot fi strict delimitate, după cum nici el însuși nu prea vede cum ar separa „calitatea de cadru didactic (având și obligații administrative) de cea de mentor doctoral, critic sau liric”.
În unul din interviurile sale, prof. E. Coșeriu afirma că inteligența nu se învață, dar se învață, în schimb, munca și, de multe ori, munca poate chiar să înlocuiască sau să o stimuleze și să o dezvolte. N. Leahu e unul din oamenii care confirmă fără tăgadă acest adevăr coșerian. Fiind în posesia unor aptitudini native, N. Leahu nu a pregetat nicio clipă să valorifice din plin aceste aptitudini prin muncă asiduă, citind, analizînd, decantînd, confruntînd, redactînd și scriind mii de pagini (rodul acestui travaliu îl inventariază și consistentul volum Nicolae Leahu, Biobibliografie, 2019). Conștientizînd aceste realități, nu vom rămâne surprinși de vasta-i cultură generală, de faptul de a-l ști informat în diferite domenii de cunoaștere umană sau de formidabila-i memorie. Pentru cei neavizați, le aduc la cunoștință că N. Leahu este (ca să folosesc sintagma atribuită prof. E. Coșeriu) un polemist de temut. Cu alte cuvinte, dacă te încumeți să porți o discuție punctuală cu N. Leahu, trebuie să te asiguri în prealabil că ești în deplină dotare: afară de faptul că stăpînești bine subiectul, trebuie să mai fii sigur că ești înarmat cu suficiente argumente și contraargumente de rezervă (exemple, modele, lideri, citate, autori, cifre, continente, referințe, ani etc.), în caz contrar, ai toate șansele fie să fii tras tacticos și regulamentar pe dreapta (barem pentru o atenționare), fie să ajungi pe tușă (consecințele trebuie să ți le asumi). Consună cu cele spuse anterior și remarca unui recenzent: „[Cronograful de la Bălțiburg] nu e o carte pe care să o citești comod în fotoliu, ci la biroul de lucru, cu lexicoane, glosare de cuvinte rare, dicționare enciclopedice alături, ba și cu niscaiva tratate și studii de specialitate, istorice sau literare, căci domnul Leahu e doldora de autori, titluri, personaje, date, locuri, evenimente, dar și, oricând, capabil de farse făcute cititorului în această privință” (D. Scărlătescu).
Am fost martorul a zeci de discuții nonșalante, la care „mult prea cititul N. Leahu” (Em. Galaicu-Păun) îl avea ca interlocutor pe un fizician sau estetician, un politolog sau arheolog, un istoric sau culturolog, un jurist sau economist etc., aceștia trebuind, adeseori, să-și pună la grea încercare capacitățile intelectuale, memoria și ingeniozitatea, pentru a ține piept dezbaterilor (apropo, în urma unor asemenea discuții, un istoric m-a întrebat par confidence: „Probabil, dl Leahu a făcut și studii în domeniul istoriei”, iar un economist a fost și mai tranșant: „Am ferma convingere că dacă dl Leahu nu ar fi făcut filologie, ar fi fost un redutabil analist și comentator economic”).
Dacă astăzi vorbim de existența – dar ea, indiscutabil, există – a unei atmosfere intelectuale autentice, inclusiv filologice, la Universitatea bălțeană, apoi acest fapt se datorează și – sau în primul rând – lui N. Leahu. În paranteză fie spus, nu universitarii bălțeni (constatăm cu regret), dar cei din afara urbei noastre n-au pregetat să menționeze că, datorită (și) lui N. Leahu, „s-a instituit la Bălți… într-un context de hărțuire ideologică și patriotizare fundamentalistă o enclavă de viață culturală normală” (A. D. Rachieru) înșiși „Bălții se disting prin spiritualitate și demnitate intelectuală” (V. Vasilache), „oricîte iritări ar trezi însăși sintagma școala bălțeană, aceasta este o realitate care nu poate fi eludată” (E. Lungu) și, în general, „crema literaturii române din Basarabia vine de la Bălți” (D. Crudu). Am mai afirmat și cu alte ocazii, reiterez și acum, că un climat filologic veritabil e asigurat nu doar de însușirea punctuală a programelor de studii (deși nici acest aspect nu trebuie neglijat, el fiind o condiție sine qua non), dar și de o serie de activități de diversă natură: lansări de carte, întîlniri cu oameni de cultură, conferințe științifice, ședințe ale Consiliului Facultății și ale Senatului universitar, dezbateri pe marginea tezelor de licență, masterat și, mai ales, de doctorat (nu le enumăr pe toate, pentru că uneori chiar sînt prea multe!). După cum se poate observa, avem de a face de fiecare dată cu un „concert” alecsandrian, unde toată „floarea” universității „cu grăbire se adună” (nu știm însă și cu cîtă tragere de inimă?!). Dar, de îndată pătrunși în „poiană”, „toți rămîn în așteptarea” intervențiilor „dulcilor” privighetori și, firește, pe fundalul acestor voci, cea a lui N. Leahu e una distinctă: intervenția lui se referă la cultivarea dexterităților de a distinge o carte de poezie bună de alta mai puțin bună, la indicarea unei surse (ce poate fi de real folos la finalizarea unei lucrări), la refuzul unor idei depășite (criticate deja sau respinse în literatura de specialitate), la o penalizare a celui care a călcat cu stîngul, și încă pe greblă (ce urmează a fi aplicată), la o ameliorare a funcționării procesului de învățămînt, la o schimbare de mentalitate (scoțînd în evidență fragilitatea regulamentului în discuție), la o responsabilizare a universitarilor (punîndu-i în situația de a se autoevalua) etc. Într-un cuvînt, intervențiile lui N. Leahu nu sînt făcute de „dragul intervenției”, dar urmăresc telescopic ținte clare: nu numai să-l trezească pe „macul singur, roș la față” (deși la întruniri, de regulă, sînt mai mulți „maci”, care „dorm, duși pe ceea lume”!), dar să-i readucă „în sală” și pe cei preocupați de alte lucruri decît cele în act. Din acest motiv, unii par că preferă să absenteze de la întruniri ca să nu fie surprinși de N. Leahu în ipostaze incomode sau nepregătiți pentru a face o precizare sau de a da o explicație, iar alții, care nu pot fi suspectați de ipocrizie, se neliniștesc în prealabil dacă dl Leahu va fi prezent la ședință sau dacă va accepta cutare propunere. Cu riscul de a exagera puțin și, drept consecință, de a fi taxat pentru părtinire, sînt tentat să cred că șansele unei persoane cu o gîndire și simțire filologică de a intimida pe cineva sînt, la momentul respectiv, mai puțin dureroase, iar consecințele acestei intimidări se fac mult mai simțite ulterior (e ceva analog cu ghimpele care străpunge, aproape „agreabil”, talpa piciorului, dar disconfortul îl suporți cînd este extras).
În viziunea noastră, atuul lui N. Leahu este cel al curajului și al corectitudinii. Deși nu e o fire rebelă în sensul direct al cuvîntului, el își poate manifesta nesubordonarea sau dezacordul în mod tranșant, nestingherit, chiar cu riscul de a afecta sensibilitatea celor vizați sau de a colecta și cucuie verbale.
Astfel, pentru N. Leahu cea „mai responsabilă și mai înțeleaptă” PEDAGOGIE pe care a parcurs-o de-a lungul anilor își trage rădăcinile din faptul că „nenorocim destule minți tinere «instruindu-le» după … Note de curs, sclipuite (peste noapte) din citate fără ghilimele sau pîrpîlite în 2-3 ani (!) de predare (trădare, de fapt) a unei discipline, pentru că așa ar cere… Ministerul (care nu citește decît … Coduri, Legi și Regulamente), ANACEC-ul, care compilează ghiduri de evaluare și «standarde», neconștientizate pînă la capăt nici măcar de inventatorii… occidentali ai acestora”. Vrem să credem că, luînd cunoștință de această frază, cel puțin trei categorii de funcționari ar fi fost văzuți… cu bujori în obrăjori.
Un alt exemplu. Se sărbătorea ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. Sala era arhiplină, iar deschiderea festivității întîrzia din cauza unor persoane oficiale, care se „rețineau” (cca 30 de min.) cu jurnaliștii, în sala de protocol a Universității. Cînd i-a venit rîndul (conform scenariului), N. Leahu și-a început splendida comunicare aproximativ în felul următor: „Onorată asistență! Imaginați-vă că astăzi s-ar fi aflat în această sală și M. Eminescu: discursul lui, neapărat, ar fi pornit de la disciplină, de la punctualitate, de la cultură… Pentru că nu e astăzi și Ziua Culturii Naționale?” Oratorul aduse în continuare și exemple din viața și activitatea lui M. Eminescu, care, cum se știe, făcuse și carte nemțească. După acest discurs, scuzele de rigoare începură să curgă gîrlă: se crea impresia că ne-am fi adunat nu pentru a-l omagia pe M. Eminescu și a sărbători Ziua Culturii Naționale, dar pentru ca oficialii în cauză să-și ceară scuze de la N. Leahu.
Mai invocăm un ultim episod, de această dată, din cadrul Academiei de Științe a Moldovei. Au loc ședințele de propunere a candidaților la postul de președinte al Academiei. După ce două secții îl și propuseseră în unanimitate la acest post pe președintele în exercițiu, veni și rîndul secției Științe Sociale, Economice, Umanistice și Arte. Primul vorbitor l-a propus drept candidat, după cum era și de așteptat, pe președintele în funcție. Apoi cere cuvîntul nu un membru al Academiei, dar un simplu doctor dintr-o universitate de provincie, care bulversează întreg scenariul „academic” elaborat „la patru ace” în prealabil. Logică, cumpătată și rezonabilă, propunerea făcută de N. Leahu căzu ca un trăsnet, provocînd rumoare în sală: e timpul, insista universitarul bălțean, ca în fruntea Academiei de Științe a Moldovei, după 40 de ani de „domnie” a geneticienilor, fizicienilor și a chimiștilor, să fie înscăunat și un reprezentant al științelor umaniste.
Protagonistul nostru e un om al îngăduinței și al acțiunilor de întrajutorare. Îmi amintesc de anul 1984, când în planurile de învățământ a fost inclus cursul Analiza lingvistică a textului literar. Recunosc acum, deci peste patruzeci de ani, că acest curs a fost pentru mine – nici pe departe nu exagerez – cel mai dificil curs din activitatea mea universitară (într-o activitate de o jumătate de secol am predat aproape toate disciplinele lingvistice, dar aceasta, din punctul nostru de vedere, e unica disciplină care presupune o temeinică pregătire filologică, nu doar literară sau lingvistică): în primul rînd, mă dădea de sminteală insuficienta cunoaștere a literaturii mai noi (eram un tînăr angajat universitar, cu pretenții de formație lingvistică, și eram la curent, firește, cum stau lucrurile în „literatura sovietică moldovenească”, adică în literatura „cea de acasă care era absolut indispensabilă!”, la timpul respectiv, ca să-l citez pe E. Lungu), iar, în al doilea rînd, lipseau materialele corespunzătoare (mă refer la spațiul basarabean), care ar fi abordat diverse aspecte legate de această disciplină. În acest sens, eram pus mereu în situația ca, mai întîi, să citesc una sau altă operă, iar, mai apoi, s-o examinez prin optică „lingvistică”. Unde mai pui că la sugestia mea (vorba ceea: omul și-o face cu mîinile sale), studentul avea dreptul să propună (la alegere) pentru analiză un text despre care titularul poate nici habar n-avea de el. Așadar, emoțiile mele de atunci pot fi înțelese: fiind conștient de vulnerabilitatea mea ca titular al acestui curs (deși munceam cu mult zel în acest domeniu, studiind cu plăcere „analizele” lingvistice din publicațiile periodice, venite de peste Prut prin filieră rusă sau lituaniană, numai nu „moldovenească”), nu-l consideram pe studentul N. Leahu drept „un ghimpe în coaste” (cum îl considerau unii colegi de catedră), dar ca un colac de salvare. El venea cu comentarii pertinente la obiect, provocîndu-i și pe alți colegi să participe la discuții. Așa că axioma despre profesorul, care predă, învață multe și utile lucruri și de la discipoli, îmi este cunoscută încă de la începutul carierei mele universitare.
Colegul N. Leahu își manifestă dezinteresat spiritul de întrajutorare și îngăduință în varii situații: cînd interlocutorul său se frământă a se izbăvi de complexul insuccesului sau de tracul debutului, inoculîndu-i speranța unor eventuale afirmări (drept urmare, mai multe nume au devenit deja cunoscute și recunoscute în filologia românească), cînd un doctorand se căznește să-și precizeze titlul lucrării de doctorat sau să-și formuleze concluziile generale și recomandările necesare, cînd un autor ezită privind intitularea materialului pregătit pentru publicare sau e în căutarea unei fraze sintetizatoare, cînd „se angajează” pe post de salahor, redactînd zeci de articole, teze, rezumate, mesaje de felicitare etc. (apropo, uneori și subsemnatul a beneficiat din plin de pe urma colaborărilor personale cu el).
Un capitol semnificativ din activitatea lui N. Leahu, care ar trebui reliefat, în mod special, e cel legat de fondarea și apariția timp de aproape două decenii a revistei „Semn” (1995-2012). Grație acestei publicații, lumea a aflat de potențialul valoric al Universității, inclusiv de întreaga „suflare” filologică bălțeană. În plus, revista în cauză a contribuit în mod esențial nu numai la conștientizarea unor realități sociale, politice, culturale etc. cu care se confrunta Republica Moldova la timpul respectiv, dar – detaliul cel mai important – și la lansarea unor idei mai mult decît curajoase, a căror actualitate se simte și va fi simțită încă multe decenii înainte (a se vedea barem editorialele revistei semnate de redactorul-șef). În aceeași ordine de idei, sînt convins că mulți dintre cititorii „Semn”-ului nu-și pot imagina colosala muncă a lui N. Leahu, în calitate de „investitor”, care nu era preocupat de timpul și eforturile necesare pentru contabilizarea și evaluarea gesturilor sale investiționale, după cum nici nu puțini autori (unii dintre ei făcând și anticameră lungă pentru a-și vedea numele pe paginile revistei) trebuie să-și declare statutul de debitor față de această revistă, pentru că, anume prin ea, fie că s-au lansat, fie că au ucenicit la arta scrisului, fie că au înțeles consecințele nefaste ale limbajului de lemn, fie că au conștientizat necesitatea temporizării publicării unui material în beneficiul maturizării ideilor lor etc. După știința noastră, „Semn”-ul s-a învrednicit de peste o sută treizeci de comentarii elogioase și doar de două-trei înțepături făcute din rea intenție. E de la sine înțeles că N. Leahu, în calitatea sa de redactor-șef, a fost, omenește, flatat de aceste comentarii, dar nu și-a manifestat vocal această satisfacție (pudic fiind la acest capitol, putea să-și arate această satisfacție doar sub forma unor invocări, constatări). De regulă, el se mîndrește și azi mai mult cu ceea ce n-a publicat decît cu ceea ce a publicat sau îl încuraja bărbătește pe cel care scrie, sfătuindu-l, în același timp, să nu se grăbească să publice.
N. Leahu e și posesorul unui atu al perspicacității. De regulă, orice intervenție a lui în cadrul ședințelor (oficiale, administrative, științifice, catedratice etc.) începe, indiferent de subiectul abordat sau de statutul social și profesional al participanților, cu una-două digresiuni incitante care pregătesc, într-un fel, emoțional și reflexiv auditoriul pentru percepția și interpretarea ideilor și sugestiilor care urmează a fi lansate. Aceste digresiuni își au rostul, mai ales, în situațiile când universitarii sînt îndemnați nu numai să renunțe la anumite stereotipuri, forțîndu-și mentalitatea să se racordeze la realitățile zilei de astăzi și, cu atât mai mult, ale celei de mîine, dar și să mediteze îndelung asupra eventualului contingent de candidați la admitere (care, firește, va fi unul în descreștere), la avantajele și dezavantajele extensiunii Universității ieșene la Bălți, la remunerarea diferențiată a angajaților, la revizuirea organigramei universității, la politica financiară a Guvernului și a Ministerului de resort în raport cu învățământul superior etc.
Maestrul Vladimir Beșleagă, într-o împrejurare scriitoricească, îl lăuda pe N. Leahu pentru faptul că n-a văzut, cel puțin, la basarabeni, „o ironie de finețea celei din Cronograful de la Bălțiburg”. Ceea ce am dori să cunoască eventualul cititor al acestor consemnări e faptul că această ironie – noi am completa-o: de o rară finețe ce camuflează un substanțial potențial instructiv-didactic, întrucît depășește evident frontierele persiflării – e un mijloc de care universitarul bălțean face uz frecvent și cu multă abilitate în diverse situații: cînd se află în fața studenților (pentru a-i atenționa pe chiulangii), cînd se discută regulamente, proiecte de hotărîri, planuri de activitate etc. (pentru a scoate în evidență desuetudinea sau banalitatea unor „puncte” din cuprinsul lor), cînd se evaluează o lucrare de licență, masterat, doctorat sau monografii, note de curs, ghiduri etc. (pentru a ilustra deficiențele lor), cînd se polemizează pe marginea unor chestiuni minore (pentru a atenua gravitatea discuțiilor sterile), cînd trebuie intimidat vreun interlocutor (pentru a-i scoate la iveală ignoranța), cînd se ajunge la situații de impas (pentru a relaxa publicul) etc. Într-un cuvînt, pestrița viață universitară oferă generoase spații pentru ca ironia să-și facă treaba bine (și sînt atît de puțini cei care i-ar putea valorifica disponibilitățile!).
La capătul acestor rînduri, am dori să reliefăm un detaliu. Cu peste opt decenii în urmă, Sextil Pușcariu menționa în fundamentala sa lucrare Limba română. Privire generală că „oricît ar căuta un autor să păstreze o obiectivitate absolută, ceva din sufletul lui străbate totdeauna opera de la un capăt la altul”. Rog să se rețină că reputatul filolog se referea doar la opera științifică. Consemnările noastre însă se referă, preponderent, la omul Nicolae Leahu, și nu la opera sa științifică. Lesne se poate deduce că, în cazul dat, șansele ca „ceva din sufletul” nostru să pătrundă în aceste consemnări au fost iminente, după cum avem ferma convingere că și în conținutul propriu-zis al operei protagonistului nostru s-a strecurat „ceva din sufletul lui”.
La mulți, sănătoși și rodnici ani, smerite discipol, stimate coleg, distinse universitar și dragă prieten Nicolae Leahu, pentru că ne trebuiești ca MODEL cum să „profesorăm ca un poet” și, concomitent, „să poetizăm academicește” (aproape că te-am citat)! Felicitările noastre le adresăm cu tot dragul înțelegătoarei Doamne Raisa Leahu, care, cu o sensibilitate de seismograf, veghează și canalizează, grijulie și afectuoasă, atuurile poetului și ale omului, precum și frumoșilor și bonomilor voștri copii (feciorul Albert, fiica Sabina și ginerele Dumitru) care au mereu în preajmă prezența de spirit Nicolae Leahu!
Gheorghe Popa, prof. univ., dr. hab.
* Citările sunt excerptate din următoarele surse:
N. Leahu and K0, Erotocriticon. Vol. I, Făt-Frumos, fiul pixului. Poem-lexicon. Cu o prefață de Adrian Ciubotaru. Ediția a II-a, revizuită. Chișinău: Editura Cartier, 2011;
Nicolae Leahu. Biobibliografie. Alcătuitori Raisa Leahu, Ana Nagherneac. Bălți, 2019;
Între spațiile și oglinzile timpului. M. V. Ciobanu în dialog cu E. Lungu. Chișinău: Editura Prut Internațional, 2019;
Poezia n-a fost niciodată o afacere pentru poeți. D. Crudu în dialog cu N. Leahu. „Timpul”, decembrie 2021;
Maeștri și ucenicii. Em. Galaicu-Păun în dialog cu N. Leahu. „Timpul”, septembrie 2022.